Articole recente
Arhive
Categorii
 

Istoria școlii

Învăţământul

Învăţământul şcolar la sate a fost adus cu cea mai mare probabilitate de către reformă.

Primele date provin de la începutul secolului XVII. Registrele zeciuielii menţionează deja câţiva învăţători: în 1625 rectorul Janosi Marton, în 1651 rectorul Thuri Janos învăţau deja copiii satelor arta scrisului. După retragerea reformaţilor, activitatea şcolară a fost continuată de către biserica romano-catolică. La sfârşitul secolului XIX, predarea s-a realizat într-o clădire veche, cu acoperiş din paie, aflată pe terenul bisericii, vis-a-vis cu biserica. În 1864 şcoala a avut 37 de elevi. Date referitoare la şcoala romano-catolică reies dintr-un proces-verbal al inspectoratului şcolar din anul 1878.

Clădirea şi dotarea şcolii: Clădirea şcolii era o casă ţărănească joasă, cu acoperiş din paie, construită din vaioagă. Nu corespundea prevederilor legii învăţământului din 1868. În clădirea şcolii se afla locuinţa învăţătorului, formată dintr-o cameră, care nu avea podea.Exista o singură sală de clasă, având înălţimea de 2m şi 13cm, lungimea de 4m şi 83cm, lăţimea de 4m şi 73cm. Sala de clasă era prevăzută cu podea şi era dotată cu bănci.

Dotare: o tablă neagră de scris, panouri ilustrative, un glob pământesc, harta Ungariei.

Curtea şcolii: lăţime de 8m şi 53cm, lungime de 28m şi 45cm, împrejmuită cu gard din scânduri, fântână în comun cu vecinul. Şcoala nu are proprietar, este susţinută de către comunitate. Lemnele de foc sunt aduse de către elevi.

Numărul de copii şcolarizaţi:

Romano-catolici: cu vârste cuprinse între 6-12 ani 24 de băieţi şi 26 de fete

cu vârste cuprinse între 13-15 ani 9 băieţi şi14 fete, în total 73

Greco-catolici: cu vârste cuprinse între 6-12 ani 34 de băieţi şi 36 de fete

cu vârste cuprinse între 13-15 ani 28 de băieţi şi 26 de fete, în total 124

Elevi de şcoală primară: 19 băieţi şi 16 fete, în total 35

Repetenţi: 5 băieţi şi 7 fete, în total 12, total general: 47

Anul şcolar are durata de 10 luni, cu excepţia zilelor de târg şi a zilelor de sărbătoare, respectiv a zilelor de duminică. Limba de predare este limba maghiară, elevii nu învaţă alte limbi. Vara şi iarna frecventează şcoala 20 de elevi, doar iarna sunt 47, toţi elevii dispun de manuale. Elevii sunt repartizaţi pe clase în felul următor: clasa I 8 elevi, clasa a II-a 4, clasa a III-a 5, clasa a V-a 7, clasa a VI-a 6. Elevii sunt repartizaţi în sala de predare în bănci, pe clase.

Învăţătorul; Szemere Janos, cu vârsta de 72 de ani, care şi-a obţinut diploma la Oradea în 1828, cu o vechime de 50 de ani în câmpul muncii. La Porumbeşti predă de 40 de ani.

Remuneraţia: 10 forinţi şi 50 de coroane din fondul Ham, 10 forinţi şi 50 de coroane din fondul adunat cu ocazia liturghiilor, 63 de forinţi din fondul Szecsenyi-Kolomit, în natură porumb sau orz: 9 hectolitri sau16 oboroace, după fiecare copil jumătate de oboroc de porumb, ca lecticale (taxa bisericească). Învăţătorul dispune de grădină interioară şi exterioară. Terenul său în hotar este de 31 de iugăre arabil şi 10 iugăre fâneaţă. În calitate de învăţător romano-catolic în Porumbeşti, primeşte suma de 20 de forinţi de la casieria fundaţiei, în rate semestriale, iar de la fundaţie Hagymasy primeşte anual suma de 2 forinţi şi 40 de coroane, de la numitul Kovats Jozsef din Gyakovo, care administra capitalul fundaţiei.

Probabil vizita inspectoratului şcolar a îndemnat biserica să înceapă construirea unei noi şcoli în luna septembrie a anului 1878.

Noua clădire este predată în data de 6 mai 1880. Aceasta conţine o sală de clasă şi locuinţa învăţătorului. Detaliile le-am obţinut de asemenea din procesul-verbal al inspectoratului şcolar: Sala de clasă are lungimea de 8m, lăţimea de 5m şi 50cm, locuinţa este compusă din două camere, bucătărie şi cămară. Sala de clasă are podea din scânduri şi este dotată cu bănci. Curtea are suprafaţa de 150 stânjeni şi este împrejmuită cu gard din nuiele împletite, respectiv este dotată cu paralele

pentru gimnastică. Numărul copiilor romano-catolici de vârstă şcolară era de 46, din care frecventau şcoala 43. Învăţătorul era Deak Jozsef, în vârstă de 24 de ani, care şi-a obţinut diploma la Satu Mare în anul 1884, cu o vechime de 5 ani în câmpul muncii, având o remuneraţie de 149 forinţi şi 80 de coroane, 40 de coroane din taxa de şcolarizare a fiecărui copil. Însă datorită sărăciei nici măcar jumătate nu se încasează din taxa şcolară, după fiecare copil i-ar reveni învăţătorului oboroc de grâu, dar şi din acesta se adună doar o mică parte, aproximativ 2 găleţi de lecticale, 3 găleţi de porumb şi 2 găleţi de grâu, grădină cu suprafaţa de 830 stânjeni, teren; 17 iugăre de arabil şi 7 iugăre de fâneaţă. În anul 1904 efectivul de elevi era de 44, 24 de băieţi şi 20 de fete, în 1921 era 78, 35 de băieţi şi 43 de fete. Din registrele oficiului de stare civilă existente retroactiv până în anul 1888, reiese că aici au predat următoarele persoane: Deak Jozsef (1888-89), Göczy István (1898-1919), el părăseşte satul după terminarea războiului, în locul lui vine Filep Mihály, care lucrează aici până în anul 1940, locuind în clădirea şcolii împreună cu familia; Lovad László (1940-43), încorporat în armată, care este urmat de Szabo Tibor, care din cauza lipsei de învăţători în anii războiului este repartizat aici de la şcoala normală de patru ani şi predă aici până în anul 1919.

Învăţământul romano-catolic era de I-IV clase şi trebuie achitată taxa de şcolarizare.

După absolvirea celor 4 clase, elevii îşi continuau studiile în clasele V-VII ale şcolii de stat.

Merită menţionat faptul că aici umblau destui de mulţi greco-catolici, respectiv toţi copiii evrei. Primele date referitoare la şcoala susţinută de biserica greco-catolică provin din anul 1849, când sunt menţionate în bugetul bisericii cheltuielile aferente renovării şcolii. De aici tragem concluzia că respectiva clădire trebuia să fie veche, astfel şi predarea a fost începută la o dată anterioară. Şi această clădire conţinea o sală de clasă de 8x6m, respectiv locuinţa învăţătorului. Se afla în locul actualului dispensar medical, care se află pe terenul al cărui proprietar era biserica. La mijlocul anilor 1800 învăţătorul era Korpos Laszlo, lângă care a fost numit ca suplinitor în 1880 numitul Levinczky Emanuel. Documentul care reglementa remuneraţia acestuia relatează următoarele: ,,Post de cantor-învăţător sistematizat cu ocazia organizării înregistrată în registrul matricol şi realizat în anul şcolar 1880-81 a şcolii populare al bisericii greco-catolice din Porumbeşti, repartizat în raionul protopopiatului Satu Mare, districtul Tiszántúl al judeţului Ugocea, aparţinând diecezei Muncaci.

Actul de dotaţiune: alături de locuinţă şi grădină de un sfert de iugăr, sursele de venit sunt:

18 iugăre şi 598 stânjeni arabil, lecticale 12 găleţi de porumb, 50 de forinţi retribuţie în numerar. Valoarea totală a acestora: 172 forinţi şi 400 de coroane. În această comunitate religioasă învăţătorul era şi cantor, astfel remuneraţia conţinea şi sarcinile de cantor. Întocmit la Porumbeşti, anul 1882, luna decembrie, ziua 21.

La sfârşitul secolului, învăţătorul-cantorul Babinecz Tivadar încasa pentru serviciile sale, conform actului de dotaţiune suma de 400 de forinţi şi 78 de coroane. Inventarul şcolii: 12 bănci (de 4 persoane), 2 table de scris, 3 hărţi (Ungaria, Europa, Ugocea), un glob pământesc, 24 table pentru citit, 14 panouri ilustrative de ştiinţa naturii, 1 calculator, 1 ABC mobil, 1 steag şi Revistele învăţătorului ediţiile din 1890-1900. Numărul de elevi la sfârşitul secolului trecut s-a mişcat între 70-90 de persoane, pe când în anul şcolar 1913-1914 numărul lor a fost 87, în anul şcolar 1921-22 a fost 78. În anul 1924, în baza ordinului ministerial încetează învăţământul şcolar greco-catolic şi în locul acestuia porneşte învăţământul de stat gratuit, cu predare în limba română. Începând din acest an numele maghiare sunt trecute în registrul matricol al şcolii cu ortografiere română, de exemplu: Peleschei Juliana, Cheges Maria, Cinos Ioan, Kofiti Ştefan.

Pentru şcoala de stat s-a ridicat în anul 1932 o nouă clădire cu două săli de clasă, pe partea vestică a străzii principale, între cele două biserici, pe fostul domeniu Svábi. După Tratatul de la Trianon familia Svábi părăseşte satul. Casa lor înconjurată de brazi şi tei, cu vedere pe strada principală, respectiv terenurile din jurul casei sunt parcelate şi vândute localnicilor. Dintre aceste parcele o parte intră în posesia statului, aici fiind ridicată şi şcoala. Predarea în limba română a durat până în anul 1940. După acest an predarea s-a făcut în limba maghiară. Învăţătorii şcolii greco-catolice şi ai şcolii de stat au fost conform registrelor şcolii: Babinecz Tivadar (1894-98), Bisztrán Antal (1989-99), Babinecz Tivadar (1899-1919), el pleacă după încheierea Tratatului de la Trianon, în locul lui vine tânărul Kofiti György, născut în Porumbeşti. Pentru el urmează ani plini de încercări, când trebuie să reorganizeze învăţământul cu predare în limba maghiară, realizat în spiritul bisericii, în învăţământ de stat cu predare în limba română. Din anul 1926

este repartizat lângă el ca ajutor soţia acestuia, învăţătoarea catolică Filep Jolán. Din anul 1938 este angajat la şcoală ca al treilea învăţător, numitul Popovics István.

Fülöp Jolán pleacă în 1940, iar Koffy György în 1941, funcția de director fiind preluată de Popovics István, care și-a desfășurat activitatea până la data reformei învățământului. În ciuda faptului că școlile funcționau deja de secole, în prima jumătate a secolului în sat încă existau mulți analfabeți. Acest fapt reiese din vechile documente bisericești, în care mențiunile făcute în cazul semnăturilor se referă la analfabetism. După numele acestor persoane, în loc de semnătură apare un ,,X” , deci semnau în acest fel. În majoritatea cazurilor școlile nu sunt divizate pe clase, există un singur învățător, care se ocupa câteodată și cu 60-80 de elevi. Într-o asemenea clasă copiii umblau din a întâia până în a șasea.

În 1948, începând de la așa-numita reformă a învățământului, când școlile bisericești au fost naționalizate, la Porumbești a fost formată o școală generală cu 7 clase, respectiv o școală generală cu predare în limba maghiară, unde existau 4 posturi de învățător și 6 de profesor. Începând din acest an și până în anul 1962, absolvenții școlii cu 4 clase de la Cidreag și-au continuat studiile în clasele V.-VII. a școlii generale din Porumbești. Odată cu creșterea efectivului de elevi a devenit necesară extinderea clădirii școlii. De aceea, în 1950 a fost demolată clădirea fostei școli greco-catolice, și din materialul obținut s-a completat așa-numita Școală Mare cu încă o sală de clasă și cu o sală profesorală. Tot această clădire a fost completată în 1962 cu încă două săli de clasă și cu biroul directorului. Astfel azi funcționează în clădire 5 săli de clasă. În ciuda extinderilor făcute numărul de săli era insuficient, de aceea predarea s-a realizat în două schimburi, până în anul 1991. În anul 1968, când localitatea Porumbești și-a pierdut statutul de comună, clădirea recensământului a fost eliberată și predată școlii. În două camere a acestei clădire își începe activitatea o grădiniță, iar în celălalte trei camere se desfășoară învățământul școlar. Începând de la mijlocul anilor 1960, la presiunea forurilor superioare se înființează secția română. Astfel în ciclul primar predarea s-a realizat în 4 clase în limba maghiară, iar în 2 clase comasate în limba română. În ciclul gimnazial au funcționat 4 clase cu predare în limba română și 4 clase cu predare în limba maghiară. Numărul de elevi la nivelul claselor oscila între 10-20 de elevi, dar fiind vorba de clase cu predare în limbă română, era aprobată funcționarea lor și cu un număr așa mic de elevi. În multe cazuri învățătorii maghiari trebuiau să convingă părinții maghiari să-și înscrie copilul la secția română, îndeplinind astfel dispozițiile primite de la forurile superioare, pentru a se păstra secția maghiară.

Începând din 1991 predarea în clasele I-VIII. se realizează doar în limba maghiară. Din 1991, școala generală din Porumbești devine școală pentru clasele I.-X. și funcționează cu acest statut până la sfârșitul anului școlar 1991, când în urma unui ordin de la centru încetează acest statut. În privința pregătirii profesionale a pedagogilor școala a stat cel mai bine în a doua jumătate a anilor 1970, când fiecare învățător și profesor dispunea de calificare de specialitate. Din anul 1948, directorii școlii au fost: Székely Károly (1948-53), Kótai József (1953-55), Mako Endre (1955-56), Toth András (1956-57), Mako Endre (1957-66) demis sub efectul directivelor de românizare, Barlea Ioan (1965-68), Fazekas Loránd (1968-80), Tar Aranka (1980-88), Szegedy György (1988-90).

A lucrat la școală timp de peste 30 de ani și de aici s-a pensionat în 1958 învățătorul Popovics István, în 1985 învățătoarea Popovics Erzsébet, în 1988 soții Toth Andras și Toth Margit, în 1990 învățătoarea Mako Julianna, în 1991 învățătorul Mako Endre, care s-a născut și a crescut la Porumbești și o mare parte a activității de învățător și- desfășurat aici, în 1993 învățătoarea Fazekas Erzsébet, care a predat la această școală începând din 1955.

Începând mai ales de la mijlocul anilor 1960, absolvenții școlii din Porumbești și-au continuat studiile în număr din ce în ce mai mare la școliile din Satu Mare, Livada, Oradea, mai ales la licee profesionale. Foarte puțini erau interesați de liceele teoretice și de învățământul superior. Motivul acestui fapt trebuie căutat în concepția părinților, care au considerat că învățarea unei meserii este mai accesibilă și mai avantajoasă din punct de vedere material. Astfel în ultimii 30 de ani doar trei persoane au obținut diploma de profesor, dintre care unul la Facultatea de Arte, respectiv câte o persoană a obținut diploma de medic, de economist și de inginer.

Dintre predecesorii intelectuali trebuie să menționăm patru preoți romano-catolici născuți în Porumbești: Kotró Pál (1790-1841), Buttykai Gáspár (1809-1850), Kotró József, Szemák Pál (1817-1880), Csopaki Csóok Bálint (1824-1898), care a ocupat timp indelungat funcția de judecător, respectiv pianistul și compozitorul Buttykay Ákos, născut în 1871, care prima dată a studiat dreptul, iar apoi muzica la Budapesta și la Weimar, întorcându-se la Budapesta în 1895, și-a perfecționat cunoștințele în domeniul formelor muzicale și orchestrației. Operele sale muzicale au apărut și au fost prezentate la începutul secolului: operetele ,,Grecul zburător” (1905), ,,Regele ștrengarilor” (1907) și opera ,,Ion cel Viteaz”, precum și numeroase opere simfonice.

(Fragment din cartea dl-ui Fazekas Lóránd – Porumbești )